testament tudor arghezi ( referat ) categoria comentariu

   TESTAMENT  - TUDOR ARGHEZI - REFERAT - COMENTARIU

 Comentariu literar - referat  

   
 

     Prezentare generala
Poezia Testament de Tudor Arghezi deschide primul volum de poezii, " Cuvinte potrivite " (1927) şi constituie poezia sa programatică, poate cea mai cunoscută artă poetică din lirica românească. Alte poezii programatice sunt "Portret", "Rugă de seară", "Ia aminte".

"Dansează stihul ritmul şi pas cu pas îl sună,
O rimă-i mai scâlcie, o rimă c mai bună,
Dar trebuie o rimă şi-o pauză la vers,
Cum e şi călcătura la horă şi la mers.
Căci de se frânge stihul străbat şi dă în gropi
Şi jocul pare-o horă ca de ologi şi şchiopi. (...)
Gătit de sărbătoare cu fir, să luăm aminte
Ca stihul e o nuntă de graiuri şi cuvinte."
("la aminte")

Tema poeziei "Testament" exprimă concepţia despre artă a lui Arghezi şi defineşte programatic întreaga creaţie lirică a poetului, în care cuvântul este atotputernic, stăpân absolut al universului, iar opera literară este rodul harului divin şi al trudei.

Semnificaţia titlului. Cuvântul Testament înseamnă un act prin care o persoană lasă bunurile sale urmaşilor. În poezia lui Arghezi, "testament" înseamnă relaţia spirituală între generaţii precum şi responsabilitatea urmaşilor faţă de moştenirea primită. De asemenea, titlul ilustrează şi în sens propriu faptul că poezia este un "act oficial" întocmit de poet, prin care lasă moştenire urmaşilor opera sa literară:

"Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte."

Structura poeziei
Poezia începe printr-o negaţie, care are rolul de a accentua valoarea deosebita a moştenirii, opera literară, bunul cel mai de preţ al poetului, pe care acesta o lasă prin testament viitorimii, accentuând faptul că ea constituie o acumulare spirituală "de la străbunii mei", realizată cu mult efort şi în mod evolutiv:

"Prin râpi şi gropi adânci.
Suite de bătrânii mei pe brânci"

Continuarea tradiţiei străbune, continuarea operei înfăptuite de strămoşi constituie o treaptă în evoluţia spirituală a omenirii, simbolizata aici prin "fiule", o adresare directă, care dă poeziei un ton familiar, intim, ce apropie generaţiile trecute de viitorime:

"Şi care, tânăr, să le urci le-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă."

Ca mesager al trudei şi durerii străbunilor, poetul aşază "cartea" la căpătâiul civilizaţiei omeneşti, cu îndemnul, din nou adresat direct, de a respecta acest bun spiritual şi a-l duce spre progres:

"Aşaz-o cu credinţă căpătâi,
Ea e hrisovul vostru cel dintâi"

Evoluţia spirituală este ilustrată prin instrumentele pe care poetul le enunţă în poezie, de la munca fizică, omenirea a progresat către o activitate intelectuală, ideatică:
"Ca să schimbăm acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară"
Limbajul poetic vine din vorbirea bătrânilor, din limba populară, "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite", din care poetul a "ivit cuvinte potrivite", ceea ce constituie o mărturisire de credinţă, căreia îi rămâne devotai. Inovaţia stilistică argheziană face ca poetul să valorifice cuvintele în sens estetic, să le dea o nouă semnificaţie, întrucât cuvântul este la Arghezi atotputernic:

"Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane.
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane,
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere."

Cuvântul arghezian este omnipotent, el poate să mângâie sau să pedepsească:

"Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure."
Cuvântul este divin, este dat de la Dumnezeu, poetul făcând trimitere la Biblie, unde se spune că "mai întâi a fost cuvântul", iar generaţiile viitoare au datoria de a-l păstra şi a-l înălţa:

"Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale. "

Datoria poetului este aceea de a ilustra în poezia sa, 'Vioara", durerile neamului românesc, imaginea grotească a stăpânului jucând "ca un ţap înjunghiat" fiind subliniată de ideea biciului răbdat întors în cuvinte, ca simbol al izbăvirii şi pedepsirii celor ce au provocat suferinţele. Limba poetică în care sunt exprimate aceste idei este surprinzătoare prin inovaţie stilistică, Arghezi aducând în literatura română estetica urâtului, o nouă manieră literară de a exprima frumosul, dându-i astfel o nouă valoare:
"Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi."
Tudor Arghezi considera poezia o domniţă răsfăţată, aleasă, care este plină de sensibilitate şi de nobleţe spirituală:
"întinsă leneşă pe canapea
Domniţa suferă în cartea mea."
' Ultima strofă dă o definiţie concretă operei literare care, în concepţia lui Arghezi este o îmbinare armonioasă între har, talent, inspiraţie şi trudă, efort, între care există o uniune perfectă:
"Slova de foc şi slova făurită
împerecheate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte."

Poetul se consideră robul cititorului, care este "Domnul", el creează o operă care să fie citită de urmaşi, e cel care trudeşte din greu pentru ca cititorul sâ fie conştient de datoria sa de a contribui la evoluţia civilizaţiei spirituale a omenirii:
"Robul a scris-o. Domnul o citeşte,"
întreaga operă literară este rodul unei tradiţii strămoşeşti în care se înscrie şi opera lui în mod evolutiv, progresiv, pe care o lasă moştenire urmaşilor, aşa cum şi el a preluat-o şi a înfrumuseţat-o, a îmbogăţit-o, a înălţat-o spiritual:
"Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.

Limbajul artistic (estetica urâtului) se individualizează în literatura noastră prin modalităţi originale şi novatoare:
1. sintagme poetice construite în serii opuse: "graiul lor cu îndemnuri pentru vite"/ "am ivit cuvinte potrivite"; "bube, mucegaiuri şi noroi/frumuseţi şi preţuri noi"; "zdrenţe/muguri şi icoane"; "veninul"/"miere";
2. metafore surprinzătoare ca semnificaţii: pentru sensul de opera poetul foloseşte o multitudine de metafore: "carte", "hrisov", "ocara", "cuvinte potrivite", "Dumnezeu de piatră", "ciorchini de negi", "slova de foc şi slova făurită";
3. epitetele se disting prin inovaţie, prin alăturarea de cuvinte surprinzătoare: "dulcea lui putere", "durerea surdă şi amară", "torcând uşure";
4. sintaxa surprinde prin inversările de topică: "Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,/Rodul durerii de vecii întregi."
5. limbajul popular este semnificativ în poezie prin expresiile şi cuvintele populare: "pe brânci", "saricile"; "plăvani", "poale", "zdrenţe", "ţap înjunghiat , "se mărită".

Versurile au metrică variabilă, iar lexicul e abrupt, colturos, în consonanţă cu asprimea ideilor transmise.
Orice act creator spiritual implică şi cultul poetului pentru tradiţie, pentru strămoşi şi totodată responsabilitatea creatorului faţă de urmaşi, idee exprimată, de Arghezi în mod explicit: "Poezia e însăşi viaţa, e umbra şi lumina care califelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planeta lui în cer. Pretutindeni în toate este poezie, ca şi cum omul şi-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană."

TESTAMENT DE  TUDOR ARGHEZI - REFERAT - COMENTARIU