mistretul cu colti de argint comentariu ( referat ) categoria comentariu

    MISTRETUL CU COLTI DE ARGINT  a fost scrisa in 1945 si revazuta in 1950, poezia facand parte  parte dintr-un ciclu de nouasprezece balade publicate in volumul Omul cu compasul (1966) si se afla in stransa legatura cu activitatea Cercului Literar de la Sibiu.

Cercul Literar a luat fiinta in 1943, la Sibiu (unde Universitatea din Cluj se afla in refugiu, dupa Dictatul de la Viena), reunindu-i pe cativa dintre studentii lui Lucian Blaga: Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Ion Negoitescu, St. Aug. Doinas, Cornel Regman, I. D. Sarbu etc. Acestia au publicat un Manifest al gruparii in ziarul Viata, sub forma unei scrisori deschise, adresate criticului Eugen Lovinescu.

In acest articol programatic, cerchistii afirma - in plin razboi si sub o dictatura militara - primatul esteticului, al culturii in fata ideologiilor, al europenismului in fata autohtonismului, impotrivindu-se, astfel, orientarilor nationaliste si traditionaliste din literatura si din viata culturala a epocii. In plan estetic, membrii Cercului Literar propun, ca solutie de depasire a modernismului interbelic, cultivarea programatica a baladei, specie literara apartinand genului epic traditional, dar in care Goethe vedea “suprema forma a poeziei lirice”. In articolul intitulat Resurectia baladei, poetul si dramaturgul Radu Stanca afirma ca lirismul trebuie sa recupereze epicul si dramaticul, sub semnul unitatii originare a literaturii. Pana la urma, solutia baladesca propusa de cerchisti va ramane fara urmasi literari si, din diferite morive, va fi abandonata chiar de initiatori, dupa ce unii dintre acestia o vor ilustra cu cateva texte antologice.

TEMA POEZIEI

Balada lui St. Aug. Doinas are ca tema cautarea absolutului. Conceput ca o structura dramatico-epico-lirica, textul este, in fond, o parabola, povestea alegoric-simbolica a unei existente superior-tragice.
 Sursele poeziei:
Sursele literare care au inspirat acest poem sunt mentionate chiar de catre autor: “Un deziderat urma ca o prelungire a interesului pe care l-am manifestat, inca din copilarie, fata de poeziile lirico-narative ale lui Bolintineanu, Eminescu, Cosbuc. Al doilea deziderat, mai ambitios, se hranea din lecturile mele franceze, care pe vremea aceea erau Baudelaire, Nerval, Verhaeren, Mallarmé, Valéry”.

Balada cerea mai multă intelectualitate, o construcţie elaborată, iar pentru lărgirea spectrului emoţional esteticul era însoţit de valori etice, politice, magice etc.

Mistreţul cu colţi de argint este o fantastică poveste de vânătoare a unui „prinţ din Levant", dar încă de la început se simte preocuparea autorului de a transmite semnificaţii dincolo de linia narativă a poeziei, care trebuie citită ca o alegorie.
într-adevăr, prinţul este un vânător ciudat care-şi îndeamnă servitorii să intre în păduri nepătrunse după mistreţul cu colţi de argint, din poveste. Nu-1 ispiteşte vânatul cu coarne, iar vulpile roşii şi iepurii mici, căprioara cuminte ori linxul cu ochi sclipitori îl lasă indiferent. El îşi zăreşte fantasma în hăţişurile pădurii, peste plaiuri sau dincolo de brazi, spre crestele munţilor. Mistreţul îl cheamă, îi face semn, pufneşte şi scurmă stingher în aşteptare, apa, iarba şi luna clipesc pe rând „ca un colţ de mistreţ" şi prinţul aleargă după vânatul cel mare într-o goană imposibilă, care sfârşeşte - paradoxal - prin răpunerea vânătorului:

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

Poezia e construită ca un dialog, întretăiat de scurte pasaje narative, între prinţ şi „servitorii cu goarne", modalitate prin care Doinaş pune în antiteză două atitudini, determinate la rândul lor de două feluri de a vedea lucrurile. Prinţul strigă hăitaşilor să urmărească mistreţul cu colţi de argint, din poveste, aceştia simt că stăpânul aleargă după himere şi vor să-1 aducă la realitate explicându-i iluziile, dar perseverenţa fanatică în eroare (apropierea de Don Quijote nu-i deloc forţată) provoacă între cele două părţi o stare de tensiune dramatică, a cărei creştere e marcată de comportarea din ce în ce mai îndrăzneaţă a slujitorului. La fiecare chemare -a prinţului, servitorul răspunde cu îngăduinţa bunului simţ care acceptă uneori jocul fanteziei, apoi râde, iar la urmă dispreţuieşte. Pentru el, prinţul e un nebun incapabil să se încadreze în dimensiunile realităţii, care-şi merită soarta, pentru că nici în ceasul ultim nu pare a înţelege adevărul. Tot servitorul i-1 face cunoscut, dar prinţul îl refuză, fiindcă adevărul lui e altul şi de aceea, într-o sublunară agonie, moare împăcat, absorbit parcă de forţa propriului vis. Nici un reproş nu se îndreaptă spre fiara care 1-a ucis şi nici un regret nu-1 însoţeşte, doar sunetul de corn, semn de izbândă, se ridică spre cerul senin într-o duioasă şi scurtă melancolie.
Mistreţul cu colţi de argint este o baladă cu conţinut simbolic. Cadrul naraţiunii, dedus din ceremonialul cinegetic la care participă eroul, e vag, medieval; totuşi nelimitarea în timp este posibilă şi chiar impusă de realitatea poemului. Când îşi îndeamnă servitorii să ucidă mistreţul cu colţi de argint, prinţul le cere să folosească pe rând săgeata de lemn, săgeata de fier, săgeata de foc, ceea ce dă acestei fabuloase vânători un caracter de atemporalitate, integrând-o într-un spaţiu etern. Vânătoarea înseamnă căutare, dar prinţul lui Doinaş, deşi nu e un vânător de himere, astfel apare el în ochii omului comun, care nu iese din limitele concretului. Prinţul e un însetat după absolut, ca şi emirul lui Macedonski, este visătorul care aspiră spre tărâmuri necunoscute, eternul căutător al idealului. EF„a văzut idei" şi e atât de fascinat, încât uesiiijcl lui urmează calea unui singur impuls, pentru care suportă şi zâmbetul sceptic ai mediocrităţii, şi uitarea de sine, şi sacrificiul. Prinţul este artistul devorat de propriul său ideal.
Balada lui Doinaş apare astfel ca o „ars poetica", prin idei hotărât naţională, întrucât viziunea poetului asupra creatorului şi creaţiei conţine aceleaşi sugestii etice care au plecat din legenda Meşterului Manole şi au devenit ulterior fondul de aur al gândirii literare româneşti
Mistretul cu colti de argint este o fantastica poveste de vanatoare a unui print din Levant, dar inca de la inceput se simte preocuparea autorului de a transmite semnificatii dincolo de linia narativa a textului.
Finalul baladei este trist pentru cei ce asista la agonia vanatorului, insa valul de melancolie care se asterne peste ultimul act al acestei drame este unul firav, caci durerea nu e traita decat de cei care, intelegandu-l pe print, participa la destinul sau. Pentru print, moartea inseamna un triumf, intrucat abia in acest moment, cand se asteapta mai putin, reuseste sa intalneasca mistretul fabulos, chiar daca-i cade victima. In ciuda ultimei dorinte a stapanului, servitorul suna din corn, “insa foarte putin”, gest care semnifica neintelegerea fata de nobilul vis al omului de exceptie. Omul de rand vede in acest sacrificiu o moarte lipsita de glorie.