vikingii istorie mit si realitate

     Teribilii vikingi, care timp de trei secole au jefuit coastele Europei apusene, le apar istoricilor medievişti actuali într-o lumină diferită de cea de simpli războinici feroci, dedaţi doar jafului şi distrugerii. O asemenea tristă (şi, în orice caz, unilaterală) reputaţie le-au creat-o cronicarii timpului din ţările care au suferit de pe urma lor; uneori călugări din mănăstirile pe care, într-adevăr, vikingii le-au prădat. Dar activităţile lor nu s-au redus la atât. Activitatea lor dusă pe mai multe planuri şi care s-a extins pe o arie geografică imensă - din Groenlanda până la Constantinopol şi din sudul Siciliei până în nordul Rusiei - a avut şi efecte binefăcătoare în domeniul civilizaţiei (şi, uneori, chiar al culturii). Normanzii, "Oamenii Nordului", sau Nordmenn, Nordmannos, cum îi numeau cronicarii franci, au pornit din golfurile sau fiordurile Norvegiei. (in norvegiană, "golf se spune wik; de unde, numele de vikingar, vikingi).
 

Scopurile expediţiilor lor nu erau numai jaful, pirateria, captura de sclavi, ci şi căutarea de pământuri fertile pe care să se stabilească, şi desfăşurarea unei cât mai intense activităţi comerciale. în acest sens, expansiunea lor a luat trei direcţii. Spre sud, prădând Parisul, sudul Galliei, Peninsula Iberică şi fondând în Sicilia un stat excelent organizat, a cărui autoritate se extindea asupra unei bune părţi din sudul Italiei. Spre răsărit, expediţiile normanzilor din ţinuturile Suediei (numiţi varegi) au avut un caracter paşnic. în secolele IX şi X negustorii varegi, coborând pe fluviile Rusiei au ajuns la Marea Neagră, Marea Caspică şi până la Constantinopol. Aici îşi schimbau mărfurile lor (In special sclavi, arme, blănuri, ceară şi miere) cu mărfuri provenind din ţinuturi îndepărtate -mătăsuri din China, argint din Arabia, obiecte de sticlă din Persia, articole exotice din India.
 

Cu bizantinii încheiasem în secolul al X-lea avantajoase tratate comerciale. în următoarele două secole, războinicii lor au servit în garda imperială a Bizanţului, iar mercenarii varegi au luat parte la numeroase campanii militare ale bizantinilor. La Kiev, deşi erau mai puţin numeroşi decât slavii băştinaşi, varegii îşi impuseseră supremaţia încă din secolul al IX-lea - sub conducătorul lor Oleg afirmându-se ca element dinamic, important factor de progres. în procesul complex de întemeiere a statului rus, varegii - asimilaţi apoi cu slavii autohtoni - au avut un rol de seamă.
in aceste două direcţii ale expediţiilor lor (precum şi în a treia, spre vest) datele arheologice atestă mai mult activitatea lor de navigatori şi negustori decât de războinici cuceritori. Textele lor juridice, poezia skalzilor şi toată vechea literatură scandinavă exaltă nu eroismul militar, războinic, ci patima lor neânfrânată pentru câştig. Corăbiile lor erau construite în aşa fel încât să poată transporta nu atât oameni, ci cât mai multe mărfuri.Itinerarul expediţiilor lor era jalonat nu de puncte militare, strategice, ci de antrepozite şi centre comerciale. Căci vikingii şi varegii au fost cei care au creat premisele prosperităţii comerciale ale unor oraşe ca York, Nottingham, Lincoln, Derby, Leicester, Rouen, Novgorod, Kiev, Smolensk şi multe altele. în expediţiile lor n-au distrus ţări, n-au ras la pământ oraşe, n-au exterminat populaţia, cum au procedat alţi invadatori dinaintea lor şi după ei. Dimpotrivă, au creat regate prospere - al Siciliei şi al Pugliei, al Danemarcei, Suediei şi Norvegiei, precum şi prima republică din Europa - Islanda. Peste tot au adus în viaţa economică şi politică un dinamism nou.
In direcţia vestică a expediţiilor lor de explorare şi colonizare (arhipelagurile Orcadelor, Shetland, Hebridelor şi Faror, precum şi coastele Scoţiei şi Irlandei), către anul 870 vikingii norvegieni au descoperit şi au început să colonizeze Islanda, unde au organizat numaidecât un stat cu o structură social- politică originală; stat independent timp de aproape patru secole (până în 1264, când Islanda a fost anexată Norvegiei).

In următoarea etapă a epopeii navigatorilor vikingi, aceştia descoperă şi colonizează Groenlanda - cea mai mare insulă de pe glob - organizând-o după modelul islandez: cu o adunare naţională, un cod de legi, un episcopat, mai târziu cu biserici şi o catedrală. Dar condiţiile climatice şi de trai, în general, precum şi migraţiile spre sud a eschimoşilor groenlandezi au fost cauza că după aproape patru secole de existenţă, colonia vikingilor din sudul Groenlandei a dispărut. (O recolonizare a acestei regiuni o vor începe danezii după 1730).

In sfârşit, "ultimul cânt al epopeei" navigatorilor vikingi s-a încheiat cu descoperirea Americii. Iată ce spun în acest sens povestirile islandeze (saga) redactate - în forma scrisă în care s-au păstrat - în secolul al XlII-lea:ân jurul anului 1100, la câţiva ani după ce o furtună îl aruncase pe vikingul Bjorni pe coasta peninsulei canadiene Labrador, expediţia de cercetare condusă de Leif Eiriksson ajunge într-o regiune populată de eschimoşi, pe care el a numit-o Vinland - "Ţara Vinului", într-o altă expediţie de explorare, condusă de fratele său, acesta piere ucis în cursul unor atacuri ale băştinaşilor. Apoi, în expediţia - de astă dată de colonizare a noii Ţări a Vinului - organizată de Thorfinn Karlsefmi, acesta porneşte cu trei corăbii şi 160 de bărbaţi cu soţiile lor, ducând cu ei şi diferite animale domestice. Contactele cu indigenii piei-roşii au început paşnic prin schimburi de articole, dar au continuat şi s-au terminat cu ostilităţi reciproce. încât, după ce au rămas aici irei ierni, coloniştii vikingi au renunţat şi s-au întors în Groenlanda.
Se pare că toate aceste încercări de colonizare de către vikingi ale regiunilor canadiene ale Labradorului au încetat cu totul cel mai târziu către 1120. Dar adevărul despre "descoperirea" Americii nu îl poate revela o producţie literară, ci arheologia.