altamira pestera

 

 

     Altamira este o pestera din Spania renumita pentru picturile rupestre policrome infatisand mamifere sălbatice si mainile umane de pe bolta acesteia. Este localizata în apropierea oraşului Santillana del Mar in Cantabria, Spania, la 30 km vest de orasul Santander. Pestera a fost declarata monument Patrimoniului Mondial UNESCO.

Pestera are 296 de metri lungime şi este compusa dintr-o serie de rasucire pasaje şi camere. Principalele cai de acces au intre doi si şase metri inaltime.

    Începuturile artei se situează în perioada în care a apărut tipul uman actual Homo sapiens, adică în paleoliticul superior; ceea ce înseamnă deci acum 30 sau 40.000 de ani, - după regiuni. Căci evoluţia omului şi a civilizaţiei n-a fost uniformă în toate punctele globului. Sculptura a precedat pictura. Primele lucrări, să zicem "de artă", au fost reprezentări de animale sau de oameni făcute în argilă, piatră, os, corn sau fildeş. Seria de peste o sută de statuete feminine descoperite în staţiuni arheologice diferite, din Siberia pînă în sudul Franţei, sunt cele mai cunoscute. Ele sunt denumite -ironic, fireşte, - "Venere" ("Venus din Willendorf", din Lespugue, din Savignano, etc); pentru că sunt nuduri de femei cu formele anatomice exagerat de planturoase, şi fără ca extremităţile - capul, picioarele, mîinile, - să fie cît de cît reprezentate de sculptor.

    Căci aceste statuete nu aveau o funcţie estetică, nu erau făcute pentru ca să placă ochiului, ci aveau un sens magic: aveau rolul de a exprima ideea de maternitate, ţineau de cultul fecundităţii. Prezenţa unei asemenea statuete care exagera formele anatomice ale femeii-mame (sau dorind să devină mamă) servea în mod magic ideii de procreaţie.
Acesta gîndire magică a omului preistoric domină şi reprezentările de animale modelate în argilă, sculptate în os, sau pictate pe pereţii peşterilor. Adică: a reprezenta un animal însemna a-l aduce, a-l supune puterii vînătorului. A desenă o scenă de vînătoare însemna a asigura, prin efectul magiei homeopatice, reuşita vînătorii. Uciderea imaginii unui animal lucrat în argilă, adică distrugerea ei (totală sau parţială) prin lovituri, sau înfigerea de săgeţi în desenul reprezentînd un animal, este şi astăzi practicată, ca acum 20 sau 30.000 de ani, de hotentoţi şi de boşimani, populaţii dominate şi conduse de aceeaşi gîndire magică.

    Dar dacă acesta este scopul practic urmărit de artist, funcţia magică cu efect practic a artei la începuturile ei, nu e mai puţin adevărat că este evidentă şi afirmarea unui simţ estetic al omului epocii paleolitice. .Un simţ estetic care se traduce prin preocuparea omului de a da reproduceri asemănătoare obiectelor reale, modelelor sale naturale. Şi încă două aspecte: mai întîi, faptul că omul (să zicem: "artistul") îşi alege un anumit unghi vizual din care priveşte obiectul, omul sau animalul, redat din profil, pentru că din profil poate reda mai bine şi obiectul în întregul lui; precum şi - foarte important - mişcarea, senzaţia de mişcare (sau de repaos) a omului ori a animalului. în al doilea rînd, faptul că el selectează elementele, neglijîndu-le pe cele conr siderate de el neesenţiale. Şi mai este încă ceva ce ţine de preocuparea estetică a omului din paleolitic: grija pentru frumuseţea coloritului. - în acest sens, exemplul cel mai concludent îl oferă picturile grotei din Altamira, de lîngă Santander (Spania).
In încăperea de mici dimensiuni a grotei (suprafaţa plafonului pictat este de 18 m pe 8-9 m) sunt pictate 25 de animale, în majoritate bizoni, dar şi mistreţi, cai, ciute, etc, de dimensiuni între 1,40 m şi 2,20 m. Foarte rare sunt imaginile de animale în mişcare; ca şi cum pe pictor l-ar fi interesat mai mult forma, volumul şi poziţia cea mai firească a animalului. Totodată, el a dat maximum de precizie şi de expresivitate desenului, într-o viziune realistă - prin proporţiile juste ale membrelor, claritatea conturului, perspectiva exactă a coarnelor, suprapunerea planurilor, etc. A dovedit o concepţie spaţială, printr-o organizare a dimensiunilor şi a poziţiei pe care o lua fiecare animal în raport cu figurile învecinate.
Pe urmă: pentru ca să dea un relief plastic mai adecvat figurilor, omul a folosit aici şi relieful natural al stîncii (care nu era perfect plan), sau răzuind din stîncă unde şi cît era necesar pentru ca un cap sau o coapsă a animalului să coincidă cu porţiunea ieşită mai în relief a stîncii. Apoi a incizat contururile, le-a subliniat cu o linie de grafit; după care, a aplicat culorile (de roşu, galben, brun şi negru) cu respectivele tonuri şi nuanţe, ştiind să dea în felul acesta o impresie complexă, organică şi armonioasă de policromie; ştiind să realizeze uimitor (acum aproximativ 15.000 de ani!) expresivitatea obiectului - a unui bizon în atac, a altuia mugind, a altuia ghemuit, - folosind toate posibilităţile coloristice. (Culorile erau pregătite din substanţe minerale şi vegetale, amestecate cu sucuri de plante sau cu sînge de animale).

    Toate acestea arată, prin urmare, că de la începuturile ei arta caută să dea reproduceri asemănătoare modelelor reale; dar că această asemănare poate fi concepută în diferite feluri. Cu alte cuvinte: că de la originile ei arta n-a fost (şi nu va fi) o simplă reflectare a realităţii, ci o reflectare a atitudinii omului faţă de realitate. Că arta este o expresie a viziunii artistului care, pe lîngă că se preocupă de a da o reprezentare asemănătoare cu realitatea, mai introduce şi concepte de interpretare - cu alte cuvinte, o logică artistică. De asemenea, şi preocuparea pentru o realizare "frumoasă", pentru ca imaginile create de el să aibă nu numai o finalitate magică, practică, ci şi să producă o plăcere estetică.
Ceea ce se poate remarca încă în epoca paleoliticului superior, dar şi ceea ce se va remarca mai clar în perioada următoare a civilizaţiei preistorice, în neolitic.